Decizie importantă dată de Curtea Constituțională în legătură cu violența în familie
Judecătorii Curţii Constituţionale au stabilit că o sintagmă dintr-un articol al legii pentru combaterea violenţei în familie (217/2003), în baza căreia instanţele pot emite ordine de protecţie în cazurile de violenţă domestică, este neconstituţională. Judecătorii arată că sintagma „în cazul în care convieţuiesc”, cuprinsă în definirea persoanelor împotriva cărora pot fi emise ordinele de protecţie, este neconstituţională, lăsând neacoperite cazurile în care persoanele respective nu mai locuiesc cu victimele pe care le agresează, dar s-au aflat în relaţii „asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii”. Prin eliminarea acestei sintagme, ordinele de protecţie ar urma să poată fi emise în condiţii mai apropiate de realitate de către instanţe.
Judecătorii CCR au declarat neconstituţională sintagma „în cazul în care convieţuiesc”, din articolul 5, litera c), a legii pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie (217/2003), care în prezent stabileşte că „În sensul prezentei legi, prin membru de familie se înţelege:[…] c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc;”.
În baza acestei legi, instanţele emit ordine de protecţie împotriva persoanelor care îşi agresează familia, o serie de situaţii precum cea ipotetică a unui bărbat care îşi agresează fosta iubită/concubină rămânând în afara legii, deşi sunt frecvente.
CCR arată că în Convenţia din 11 mai 2011 a Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, ratificată de România, se prevede că „violenţa domestică” înseamnă toate acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică, care se produc în mediul familial sau domestic ori între foştii sau actualii soţi sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărţit acelaşi domiciliu cu victima”.
Astfel, arată CCR, condiţia convieţuirii, impusă în prezent de legea românească pentru a se putea emite ordin de protecţie, constituie o neconcordanţă între legea internă şi un tratat care priveşte drepturile fundamentale ale omului, „situaţie în care textul constituţional consacră prioritatea reglementării internaţionale”.
Sursa: Gândul