”În lipsa unei cooperări foarte rapide între instituțiile implicate – instanțe, unități de parchet, poliție, unități sanitare și de medicină legală – soluționarea cauzei în termenul de 72 de ore va fi în defavoarea victimelor.” – Carmen Nemeș, avocată

Într-un articol publicat pe Avocatura.com, Carmen Nemeș,  avocata asociației Anais, explică dificultățile practice ridicate de noua formă a Legii 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie, care prevede că soluționarea  în maxim 72 de ore a cererilor de emitere a ordinelor de protecție de către instanțele de judecată.

Modificarea legislativă este una binevenită, pentru a respecta principiul celerității în astfel de cauze, dar cu toate acestea în practică există o serie de probleme care acționează în defavoarea victimelor: administrarea probelor este greu de realizat într-un interval de timp atât de scurt, instanțele nu mai au timpul necesar pentru a cere informații de la alte instituții (poliție, spitale) iar victimele și martorii sunt citați într-un timp foarte scurt (chiar și cu 2 ore înainte), fapt pentru care nu întotdeauna se pot înfățișa în fața judecătorilor.  


 

 

Începând cu data de 2 ianuarie 2016 au fost modificate dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie în sensul în care cererile pentru emiterea ordinului de protecţie se judecă de urgenţă şi, în orice situaţie, soluţionarea acestora nu poate depăşi un termen de 72 de ore de la depunerea cererii.

Modificarea legislativă este una radicală și, totodată, binevenită având în vedere lentoarea procedurilor judiciare din România. Anterior modificării prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea 217/2003, termenul de soluționare a cauzelor privind emiterea ordinului de protecție nu era unul previzibil și putea dura chiar și până la două luni. Această schimbare oferă un mecanism real pentru respectarea principiului celerităţii, principiu expres consacrat atât în art. 2 din Legea nr. 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie cât și în Codul de Procedură Civilă.

Deși, în esență, judecarea și soluționare cererii privind ordinul de protecție în cel mult 72 de ore de la depunerea cererii apare ca – și neîndoielnic este – o soluție necesară, având în vedere scopul ordinului de protecție, respectiv de a oferi cât mai rapid o protecție temporară victimelor violenței în familie, această celeritate și previzibilitate în soluționarea cauzei, impusă de noua formă a legii ridică dificultăți practice tocmai din pricina procedurii judiciare care, în ansamblul ei, nu este armonizată cu modificările aduse art. 27 alin. (1) din Legea 217/2003. La acest inconvenient am mai putea adăuga și relațiile de cooperare interinstituționale deosebit de anevoioase.

Într-o atare situație, soluționarea cauzei în cel mult de 72 de ore, poate afecta calitatea actului de justiție, în condițiile în care administrarea probelor potrivit Codului de Procedură Civilă este greu de realizat într-un interval de timp atât de scurt. Mijloace de probă cruciale în asemenea cauze, precum audierea de martori ori adrese emise de autoritățile publice la solicitarea instanței, de cele mai multe ori nu pot fi administrate într-un interval de timp ce nu trebuie să depășească 72 de ore

Din păcate practica judiciară ulterioară modificării legii a dovedit că instanțele tind să respingă probele ce ar putea duce la depășirea termenului de soluționare a cererii în 72 de ore. De asemenea, rolul activ al instanțelor este afectat din cauza faptului că acestea evită să mai emită adrese către autoritățile publice întrucât răspunsurile acestora nu sosesc în timp util, până la soluționarea cauzei.

Pentru a da eficiență rezolvării cauzelor privind emiterea ordinelor de protecție în termentul prevăzut de dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea 217/2003 este necesară găsirea unei soluții legislative prin care autoritățile publice ar fi obligate să emită răspunsuri, chiar și în aceeași zi, folosindu-se de mijloace de comunicare electronică (email sau fax). În lipsa unei cooperări foarte rapide între instituțiile implicate – instanțe, unități de parchet, poliție, unități sanitare și de medicină legală – soluționarea cauzei în termenul de 72 de ore va fi în defavoarea victimelor.

Există situații în care numai instanța de judecată poate avea acces la informații ce pot constitui probe relevante pentru soluționarea cauzei, astfel că, victima nu ar putea să le obțină anterior depunerii cererii la instanță. Un exemplu frecvent este acela în care agresorii suferă de boli psihice și au un istoric de internări în instituții de specialitate. Documentele ce atestă suferințele psihice, care sunt de multe ori cauza agresiunilor, nu sunt puse la dispoziția victimelor de către spitale, deoarece s-ar încălca secretul profesional însă, la cererea instanței, aceste instituții sunt obligate să furnizeze informațiile solicitate. Există îndoieli că unitățile sanitare vor răspunde solicitării instanței în cel mult 72 de ore în lipsa unei pârghii normative în acest sens.

Pentru contracararea neajunsurilor generate de judecarea cauzelor în termenul impus de lege se conturează două soluții complementare venite, atât din partea victimelor, cât și, din partea instanțelor de judecată. În ceea ce privește victimele violenței în familie, acestea vor trebui să pregătească toate mijloacele de probă pe care le pot prezenta instanței înaintea depunerii cererii privind emiterea ordinului de protecție. Așadar, toate înscrisurile relevante cum ar fi, certificate medico-legale, documente emise de Poliție și parchete sau rapoarte de anchetă socială vor trebui obținute înaintea depunerii cererii la instanța de judecată. De asemenea, martorii vor trebui înștiințati cu privire la eventualitatea citării chiar și cu câteva ore înaintea termenului de judecată.

Optica instanțelor în ceea ce privește interpretarea probatoriului administrat va trebui și ea să se schimbe. Instanțele vor trebui să țină seamă de faptul că, în asemenea cauze, cercetarea judecătorească nu poate fi decât una sumară și având în vedere caracterul temporar al ordinului, ce nu poate depăși 6 luni, hotărârile judecătorești în favoarea victimei ar trebui pronunțate chiar și numai pe baza existenței unor indicii temeinice ce conduc la presupunerea rezonabilă că pârâtul exercită acte de violență fizică sau psihică împotriva membrilor familiei sale.

Un alt aspect ce apare drept consecință a modificării legii privește citarea părților. În practică s-a întâmplat ca victima să fie citată telefonic cu două ore înaintea termenului de judecată.

Procedura de stabilire a termenului de judecată  și respectiv de citare într-un termen atât de scurt ridică probleme evidente:

Se poate întâmpla ca persoana citată, neavând cunoștințe juridice, să nu înţeleagă comunicarea lapidară a agentului procedural. Obținerea unei învoiri din partea angajatorului poate fi dificilă în contextul unei astfel de proceduri. De asemenea, pot exista și situații în care partea citată se află în imposibilitatea obiectivă de a părăsi locul de muncă (face parte din personalul medical în timpul unei intervenții chirurgicale, angajat al societăților de transport feroviar ori aerian etc.). Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere faptul că o parte a victimelor ce formulează cereri privind emiterea unui ordin de protecție sunt mame ce au unul sau mai mulți copii, a căror îngrijire și supraveghere trebuie asigurată într-un termen foarte scurt. 

Cu aceleași probleme se pot confrunta și persoanele citate în calitate de martor. Soluția optimă a acestei probleme practice impune modificarea legii în sensul în care citarea să se facă cu cel puțin 24 ore înaintea termenului de judecată.

Până la adoptarea unor soluții legislative care să optimizeze soluționarea cauzelor privind emiterea ordinelor de protecție în termenul de 72 de ore, instanțele de judecată sunt cele care vor trebui să păstreze echilibrul între rezolvarea cauzelor în termenul legal și calitatea actului de justiție.

Sursa: Avocatura.com